Motto:
„Învăţătura e o comoară
Ce nimeni nu ţi-o poate lua
Şi-ţi sporeşte podoaba rară
Cu cât împarţi mai mult din ea!
Învăţătura e averea,
Ce pururi o duci în gând,
Şi fără raza ei puterea
E doar un colb păstrat în gând.” Nicolae Tăutu
Învăţământul în secolul al XIX-lea
Unele izvoare ne arată că primele şcoli pentru citit şi scris au funcţionat în pridvorul bisericii, unde ceaslovul ţinea loc de abecedar. Preoţii şi dascălii au fost primii învăţători în transmiterea buchiilor pentru copii dornici de a cunoaşte tainele cărţilor, a acelor boieri şi negustori care aveau puterea să plătească învăţătura.
La unele curţi boiereşti de la ţară era un tânăr de boier, numit curtean (aprod), care primea musafirii şi învăţa pe fii boierilor să citească şi să scrie, în acest fel făcându-şi ucenicia.
Învăţământul şcolar public îşi are începutul în secolul al XVIII-lea, când domnitorul Grigore Alexandru Ghica (cel care a fost decapitat de turci) înfiinţează şcoli domneşti în toate cele 2-3 capitale de judeţe ale Moldovei, în 1766. Din păcate nu s-au păstrat acte de la aceste şcoli domneşti şi nu avem informaţii despre ele.
După adoptarea la 31 martie 1830 a regulamentului Organic, la 22 decembrie 1831, se dă o circulară către toţi ispravnicii din judeţe „pentru găsirea caselor cu chirie în vederea localurilor de şcoală”. Din anul 1820 a început să se introducă scrierea în alfabetul latin, pe lângă cel chirilic, care s-a mai menţinut câteva decenii (1859). Tot în acea perioadă au început să se introducă notele muzicale de azi, în locul celor de cult (bisericesc) care erau: pa, vu, ga, di, ne, zo, vi, pa şi redate prin alte semne (note muzicale).
După legea învăţământului dată de Cuza în 1864, s-a înregistrat un progres remarcabil în dezvoltarea învăţământului. Primele şcoli care s-au înfiinţat şi au rezistat au servit ca modrele pentru altele. Iată că şi şcoala Budeşti-Ghica a funcţionat în anul şcolar 1869-1870, având învăţător pe Vasile Ionescu, revizor şcolar era G. Obreja.
Unele cauze care îngreunau munca şcolară erau:
- rezistenţa părinţilor de a nu da copii la şcoală pentru că „li se strică capul”, iar „fete la şcoală, cine dracu’ a mai văzut”;
- lipsa de localuri, mobilier şi învăţători;
- opoziţia unora dintre boieri;
În anul şcolar 1871-1872 o serie de învăţători fac o cerere către Revizoratul şcolar pentru a plăti salariile neprimite de câteva luni. Cu toate greutăţile întâmpinate, învăţământul a mers înainte mai ales datorită strădaniei preoţilor, care având venituri de la biserică puteau să supravieţuiască în lunile când nu erau plătiţi de stat.
Prezentăm în continuare situaţia şcolilor care au funcţionat în anul şcolar 1870-1871, cuprinzând numele şi prenumele, etatea şi data încadrării învăţătorului.
În localitatea Budeşti-Ghica a fost încadrat învăţătorul P. Mureşanu în decembrie 1871 şi avea vârsta de 23 de ani. Deci a fost în „Plasa de mijloc” şcoli în anul şcolar 1874-1875, în satul Budeşti, com. Făurei.
Învăţământul din anii 1900-1947
La 1900, şcolile cu copii mulţi funcţionau cu clasele I-V, deci la ţară învăţământul era de cinci clase. Iată cum se prezentau şcolile la acea dată:
- Budeşti-Ghica – 1 post, clasele I-V, cu 48 de elevi, învăţător C. Baltă
- Climeşti-Budeşti – 1 post, clasele I-V, cu 37 de elevi, învăţător T. Ungureanu
- Făurei-Budeşti – 1 post, clasele I-V, cu 80 de elevi, învăţător C. Gherghel.
Lucrul manual se preda aproape în toate şcolile rurale. Se făceau împletituri din paie (pălării), nuiele şi papură (coşuri), cusut şi împletit pentru fete.
Prezentăm în continuare localităţile cu şcoli la 1907 şi 1917:
- Budeşti-Ghica – copii între 1-14 ani erau 91, localul era propriu, o sală de clasă cu un post, învăţător şi diriginte N. Rusu şi Vasilescu
- Făurei – copii între 1 – 14 ani erau 142, localul era propriu, o sală de clasă cu un post, învăţător şi diriginte M. Podoleanu
- Climeşti – copii între 1-14 ani erau 18, localul era închiriat cu un post de învăţător şi diriginte I. Carlaţi
- Micşuneşti – copii între 1 – 14 ani erau 18, localul era închiriat, cu un post, învăţător şi diriginte pr. C. Văleanu
Învăţământul după 1948
Reforma învăţământului din 1848 a însemnat un moment important în evoluţia învăţământului românesc. Până în 1948, tineretul şcolar învăţa 7 clase complementare cu o programă redusă, după care preda un singur învăţător. Odată cu reforma învăţământului s-au pus bazele unui învăţământ gimnazial, mai profund, ştiinţific, cu toate obiectele predate de profesori, dintre ei mulţi continuându-şi studiile universitare la fără frecvenţă.
Ordinul dat de ministru prevedea înfiinţarea ciclului II cu clasele V-VII în comune. Însă baza materială la şcolile comunale era foarte slabă: nu erau suficiente săli de clasă, nu era mobilier, nu erau suficiente cadre didactice calificate, la unele obiecte lipseau manualele. În toamna şi iarna anului 1948, cu sprijinul primăriilor şi al părinţilor s-au confecţionat bănci şi table şcolare. Începând din primăvara anului următor au început să se folosească conacele boiereşti (care au fost naţionalizate în 1949), care erau destul de spaţioase.
Deci pentru obştea din Făurei nu s-a înfiinţat gimnaziul în comună în 1948. Erau disponibile doar conacul lui Ghica din Budeşti şi al lui Cristea Solomon din Făurei. Edilii comunei nu au ţinut pasul cu evoluţia socială şi au privit cu pasivitate evenimentele, cu toate posibilităţile de care au dispus.
Cu timpul s-a extins în comună şi învăţământul preşcolar, în fiecare centru de muncă, a luat fiinţă câte o grădiniţă, iar mai târziu s-a înfiinţat câte un post de grădiniţă şi au fost înfiinţate căminele culturale, pe lângă care s-a creat biblioteca. La început bibliotecar era directorul de cămin sau un cadru didactic care primea o indemnizaţie pentru această muncă.
Înfiinţarea şcolilor din comună în anii următori au dus la îmbunătăţirea condiţiilor de învăţătură. După ce s-au pus în circulaţie autobuze la nivel de comună (1965), unele cadre didactice din oraşe au început să facă naveta la şcolile unde erau numite, fapt care se menţine şi în prezent.
Prin 1976-1977, o hotărâre de guvern obliga Ministerul Învăţământului să organizeze cursuri de pregătire şi examene cu toţi maturii care aveau 4 clase primare şi astfel, după 3-4 ani, întreaga populaţie din comună a fost „absolventă” a şcolii generale de 8 clase
LĂCAŞURI DE CULT – biserici, schituri, mănăstiri, cultul, hramul, data ctitoririi, numele ctitorului, valori de patrimoniu
Cel mai vechi document al existenţei acestui sat este biserica aşezată lângă vechiul conac boieresc, construită în timpul lui Toma Cantacuzino, pe la anul 1664, unde se găseşte înmormântat domnitorul Dumitraşcu Vodă.
Satul Budeşti apare în documente în anul 1712, în timpul domniei lui Constantin Mavrocordat, dar satul este mult mai vechi, ţinând cont că pe pisania bisericii din sat este amintită data de 19 septembrie 1664.
Biserica construită în 1664 pe temelie de piatră, în formă de corabie, este acoperită cu tablă. Stilul arhitectonic este specific sec. al XVII-lea. Este construită de meşteri locali din ţară, fapt evidenţiat de asimetria bolţilor şi arcadelor interioare. Interiorul naosului şi pronaosului se încheie cu bolţi artistic construite, iar altarul cu o semiboltă. Biserica are un singur turn, situat deasupra pridvorului unde sunt aşezate clopotele. Este ctitoria vel vornicului de Ţara de Jos Toma Cantacuzino, după cum specifică şi pisania ce-o redăm întocmai:
„Cu voia Tatălui şi ajutorul Fiului şi cu săvârşirea Sfântului Duh, iată eu rob lui Dumnezeu Toma Cantacuzino vel vornic de Ţara de Jos şi cneaghina lui Ana, a naşterii Sf. Ioan, în zilele lui Istrati Dabija voievod în anul 1664, 19 septembrie”.
Dumitraşcu Voievod al cărui mormânt se află în pronaos, nu este consemnat de tradiţii în rândul ctitorilor. Redăm întocmai înscripţia de pe piatra funerară: „Această piatră a făcut şi înfrumuseţat Vasilea Panului sau Ştefan Moşu … a murit…în zilele lui Dumitraşcu Voievod în anul 1674, 12 mai”. Biserica a fost reparată în anul 1918, când s-a pictat parţial interiorul şi uşile laterale la catapeteasmă de către pictorul Tempeanu din Piatra Neamţ. o pictură în ulei, fără valoare artistică. În reparaţia din 1934, biserica a fost legată la treimea superioară în fier, adăugându-se doi contraforţi la altar. La reparaţia din 1956, sub îndrumarea Comitetului de Arhitectură şi Sistematizare a oraşului Roman, s-a transformat acoperişul turlei din forma de ceapă neadecvată stilului la forma iniţială zveltă, în forma octogonală de bază, în stil românesc, ce este mult mai estetică.
Totodată s-a descoperit soclul de jur împrejur, la înălţime de un metru şi s-a construit trotuarul din plăci mozaicate. La această reparaţie făcută cu strădania preotului Vieru Ioan, s-a consolidat cu grinzi şi căpriori în întregime şi acoperişul bisericii.
Interiorul interesant din punct de vedere arhitectonic este pictat parţial în anul 1918 cu pictură în ulei ce nu prezintă o valoare artistică ce favorizează igrasia. Catapeteasma sculptată în stil baroc şi specifică sec. al XVIII-lea fiind aplicată pe un strat în ghips este în proporţie de 50-90% cojită.
Uşile laterale ale catapetesmei nu sunt cele originale, deoarece în anul 1918, când s-a făcut pictura parţială au fost înlocuite cu uşi de stejar sculptat. Pentru întreaga biserică, şi în special pentru catapeteasmă au înaintat deviz de restaurare pictare şi reparaţii la C.S.C.A. Bucureşti.
Biserica a fost refăcută în anul 1982 cu ajutorul părintelui Tendeleu Neculai şi este înregistrată mediocru cu obiecte de cult şi în special gospodăreşti.
Printre obiectele ce reprezintă o importanţă deosebită amintim: „evanghelia” în greceşte, ferecată în metal aurit, datând din anul 1754, precum şi „Evanghelia” cu litere chirilice, tipărită în anul 1821 cu binecuvântarea Mitropolitului Veniamin Costache, ferecată în metal alb, poate şi argint de China, ferecătură fiind executată la un nivel artistic superior.
Din iarna anului 1994 şi până în prezent avem preot pe Rusu Sergiu-Cristian, care împreună cu locuitorii satului Budeşti au mai înfrumuseţat interiorul bisericii cu sculpturi din lemn şi cu alte obiecte de o importanţă deosebită, inclusiv cu obiecte de strictul necesar. Comemorarea se face în fiecare an la „Înălţarea Domnului” de „Ziua eroilor”.
La o depărtare de 15 km de Roman, în partea de nord se află satul Climeşti. Pentru a se ajunge în acest sat, plecând din Roman se trece prin comuna Trifeşti, apoi prin satele Guileşti şi Bogzeşti, sate care aparţin comunei Butnaresti.
Satul Climeşti sau Ghirva, cum i se mai zicea mai înainte, este aşezat într-o vale, înconjurat de pădure în partea de răsărit, şi se întinde pe o distanţă de 2 km. Prin mijlocul satului trece un pârâuaş a cărui denumire nu se cunoaşte. Tot în acest sat, chiar în mijloc se află un spital de copii de vârstă preşcolară pentru tratarea reumatismului, căci locul unde se fală actualmente spitalul a fost conac boieresc. Este înconjurat de munţi, brazi şi în jur se află o livadă cu tot felul de pomi fructiferi, pe o suprafaţă de circa 10 ha. La ora actuală fostul conac boieresc se numeşte din 1990 „Tabăra Climeşti”, unde se fac nunţi, cumetri, zile onomastice.
Satul, în cea mai mare parte a sa, este aşezat pe fundul unei depresiuni închise cu uliţe înguste şi întortocheate, iar de o parte de-a lungul şoselei care face legătura Roman-Budeşti, şosea pietruită cu macadam şi bine întreţinută. Satul este nou prin componenţa sa, căci familiile toate sunt venite pe moşia fostului proprietar pentru muncă, din alte comune vecine sau chiar mai îndepărtate, cum ar fi: Budeşti, Cârlig, Mărgineni, Ghindăoani, Grasi şi Dochia.
Acest fapt s-a petrecut prin anii 1800-1850, deoarece atunci satul Climeşti număra circa 40-50 de familii. Aceste familii nu s-au mai întors la fostele lor aşezări şi astfel au rămas definitiv, fiind împroprietărite în 1918, satul dezvoltându-se mult, astfel că în prezent numără peste 180 de familii şi circa 750 de suflete.
Satul Climeşti mai poartă şi astăzi numele de „Ghirva”. Această denumire este veche, se pare din jurul anului 1800 şi chiar de mai înainte. Din informaţiile culese de la bătrâni, reiese că acest sat „Ghirva” nu se afla pe actuala vatră a Climeştilor, ci mai spre sud, la 1 km depărtare de fostul conac boieresc şi care era pe atunci un sat de clăcaşi liberi, cu vite, cu case, cu livezi, pe aşezarea ce se numeşte astăzi „Trifu” cu o aşezare tot între dealuri, cu izvoare naturale şi ferit de vânturi. Acest sat număra 30-40 de case, de la începutul secolului al XVIII-lea. Aveau pământuri în folosinţă şi făceau anumite munci la boieri pentru păşunat sau hrană.
În jurul actualului conac rămas se spune că boierul avea nişte şuri mari acoperite cu paie şi despărţite, unde avea oamenii lui de încredere şi de serviciu, care erau tot ţărani, însă iobagi. Mâncau la cazan, dormeau în acele şuri şi erau îmbrăcaţi de proprietar.
Cam pe la începutul secolului al XVIII-lea, primăvara se spunea că proprietarul a dat ordin ca toate plugurile din satul Ghirva să iasă la arat pe moşia lui, căci timpul era cam întârziat, însă cum în ziua aceea era „Vinerea Patimilor” şi poporul se pregătea de sărbători, au refuzat să se supună ordinului. Boierul fiind şi de altă credinţă şi străin de obiceiurile locului a mai trimis o dată la dânşii să execute ordinul pe care ghirvenii au refuzat categoric să se prezinte pe moşia proprietarului. Atunci proprietarii şi-a luat toţi iobagii care-i avea la conac, cu topoare şi furci şi au mers la satul Ghirva şi i-au dat foc de la un capăt la celălalt, de nu a mai rămas nici o urmă. Au ars vitele, păsări, unelte, cereale, îmbrăcăminte, s-au înspăimântat femeile şi copiii şi văzând bieţii locuitori că au pierdut totul au fugit care cum au putut, lăsând pradă focului casele şi munca lor.
S-au dus prin satele Giuleşti, Bogzeşti, Butunăreşti, Micşuneşti pe unde aveau rude, astfel această aşezare a fost ştearsă de pe faţa pământului până astăzi. Boierul de necaz a dat ordin la câteva zile să se are şi să se semene acolo, nu se ştie ce, pentru a nu se mai cunoaşte nimic.Acest loc al satului Ghirva s-a numit mult timp „Locul focului”. Poporul nu a uitat această aşezare şi satului Climeşti i se spune şi astăzi de multe ori Ghirva.
Din această istorisire se desprinde că locuitorii acestui sat erau de pe atunci de religie ortodoxă şi tot de religie ortodoxă sunt şi astăzi, cu excepţia a două familii de adventişti de ziua a şaptea. De-a lungul anilor, ocupaţia principală a acestor oameni a fost agricultura şi creşterea vitelor. În sectorul de stat în prezent sunt angajaţi mulţi tineri care s-au calificat pentru diferite meserii, în număr de circa 25%.
Obiceiurile din acest sat sunt cele vechi româneşti, căci dacă satul este adunătură, aşa cum se zice, obiceiurile nu se prea deosebesc de la o comună la alta şi se păstrează până astăzi: capra, ursul, haiducii, pluguşorul, toba, colindele şi horele.
Locuitorii satului sunt oameni harnici, buni gospodari, au locuinţe frumos întreţinute, atât în interior cât şi în exterior, au respect pentru înaintaşii lor, sunt mândrii de satul lor, îl iubesc şi cei care sunt plecaţi, care vin să-şi revadă satul şi pe ai lor. Cu fiecare an ce trece satul capătă altă înfăţişare, mai curată, mai nouă, mai civilizată.
Satul Climeşti are de asemenea încă de 100 de ani în urmă o şcoală frumoasă, cu curs elementar de 4 ani, o cooperativă de consum bine aprovizionată cu cele necesare pentru deservirea populaţiei. Acum din anul 1998 nu mai există magazinul mixt din cauza multor privatizări. Lângă cooperativa de consum se afla şi căminul cultural ce deservea nevoile tineretului şi ale populaţiei satului. Acum este desfiinţat complet. Din orice parte a satului ai privi stă semeaţă în mijloc biserica cu o turlă înaltă de peste 25 de metri în stil armenesc, amestecat cu câteva elemente aparţinând stilului românesc. Biserica este destul de mare şi are o înfăţişare de măreţie, fiind aşezată pe o ridicătură, care o face parcă şi mai impunătoare.
Este zidită în anul 1883, pe temelie nouă de piatră, deoarece mai înainte nu se cunoştea dacă a fost sau nu o altă biserică. Este construită din cărămidă şi tencuită cu var şi nisip şi apoi văruită cu alb. Turla este înaltă şi acoperită cu tablă vopsită în roşu, iar restul este acoperită cu tablă zincată. Este construită de foştii proprietari, care aveau moşii întinse de mii de hectare: Grigore şi Eugenia Cazadini, care sunt înmormântaţi în curtea bisericii. Grigore Cazadini era de loc din Iaşi şi de origine greacă, iar Eugenia era fiica lui Ghica, mare proprietar de pământuri, de loc din Budeşti, care era tot de origine greacă.
Locul pentru construcţia bisericii a fost dat de proprietar, prin schimb de teren cu unii locuitori, căci este aşezat în faţa conacului boieresc, peste şosea. Forma este mai apropiată de corabie, pe temelie de piatră adusă de la Budeşti, dintr-un mal unde se găseşte şi această carieră.
Biserica nu este monument istoric. Dacă o privim din exterior, din toate punctele, observăm că are o formă şi un aspect elegant, bine împărţită, echilibrată, cu turla înaltă şi semeaţă.
Din turla înaltă răsună cele trei clopote de mărimi diferite, care parcă acopăr cu şoapte mângâietoare întreaga aşezare a satului, răsfirat pe scobitura pârâului ce curge mai departe cu mici murmure şi care-i acoperit de răchitele stufoase, departe şi de alta încât nici nu se bănuieşte că ar curge o apă. Meşterii care au clădit acest monument de cult nu se cunosc, deoarece nu se cunoaşte nici un monument în arhivele parohiei sau Sfatului Popular. Se deduce că dacă biserica a fost ctitoria proprietarilor mai sus amintiţi şi toate actele şi documentele să fi fost în păstrarea lor şi cu ocazia evenimentelor istorice s-au distrus sau poate zac pe undeva şi nu le cunoaşte nimeni. De la zidire şi până astăzi nu s-a mai adăugat nimic. Cu vreo 20 de ani în urmă a fost spălată în interior şi bronzate ramele, iar în exterior a fost stropită cu var. Astăzi necesită o reparaţie exterioară pentru care s-a întocmit deviz în valoare de 12.000 lei in vremea aceea.
Biserica este împrejmuită cu un gard de sârmă-ciur, pe rame de scânduri şi stâlpi, care îi dă un aspect frumos şi elegant.
Curtea bisericii se păstrează curată şi în bune condiţii, de asemenea livada cu pomi. Stilul în care se încadrează această biserică ar fi cel armenesc-bizantin. Dacă intrăm pe cele două uşi mari din stejar masiv, situate în partea de apus, în interior, avem impresia că ne găsim într-o biserică moldovenească şi ca stil.
Catapeteasma predomină ca un panou uriaş, fără sculpturi în lemn şi flori ornamentale, totul pe scândură bine exercitată şi bine proporţionată, nelăsând nici un loc umbrit. În afară de catapeteasmă nu mai este nimic pictat în naos şi pronaos. Totul este zugrăvit în linii ornamentale orientale în negru şi maro şi din loc în loc sunt cruci mici negre.
Între naos şi pronaos nu se vede nici un fel de deosebire, decât stranele cu cele două geamuri, care au mici scobituri în ziduri. Altarul este de formă rotundă şi deasupra Sfintei Mese este o pictură de trei metri pe doi treizeci ce reprezintă pe Mântuitorul privind cu braţele întinse şi predomină culorile roşu-albastru şi galben.
Catapeteasma are o pictură foarte frumoasă, vie, clară, echilibrată şi mâna pictorului nu a scăpat nimic din măreţia figurilor reprezentate. Totu-i armonios, totu-i luminos şi pătruns de evlavie. Nu se cunoaşte mâna acestui pictor, care este unul singur. Nu-i semnat nimic nicăieri. Nu se păstrează nici un document, nu ţine minte nimeni cine a făcut această pictură. Totuşi s-ar putea presupune următoarea ipoteză: întrucât în biserică, în momentul de faţă se află trei tablouri executate de pictorul Eugen N. Ghika, semnătura originală în colţul de jos al tabloului, de mărime 2,15/1,70, reprezentând pe Maica Domnului cu Fiul Iisus şi pe Elisabeta cu pruncul Ioan Botezătorul, într-un cadru natural, într-un frumos colorit artistic, altul reprezentând pe Mântuitorul cu cununa de spini pe cap, pe un fond de alb-maro, de mărimea 0,70/0,60 m şi altul, o icoană reprezentând pe Iisus Hristos înconjurat de îngeri cu trâmbiţe, de mărimea 1,20/0,80, totul pictat pe pâză şi pânzele înrămate cu rame bogat ornamentate. De asemenea bolta din altar, de care s-a vorbit mai sus şi cu un tablou de la Şcoala Elementară din satul Climeşti, executat tot de Eugen N. Ghika, care reprezintă o scenă eroică cu bătălia de la Plevna, de mărimea 2/1,70 m, plus alte tablouri care s-au găsit la preluarea din 3-5 martie 1949 şi depuse la raionul Roman, cum ar fi o pânză mare de 3/2 m, reprezentând o scenă de robi legaţi, cu chipuri aspre slăbite, chipuri de ţărani obidiţi ca şi cei din scena de la Plevna,erau ţăranii din satul Climeşti, prinşi de meşteri de pe fotografiile lor din timpul războiului prim mondial, deoarece mulţi ţărani se recunoşteau în acele tablouri, pe un fond bleu. Se poate presupune că acel pictor Eugen N. Ghika a pictat şi catapeteasma bisericii.
Mâna, culorile, înfăţişarea, penelul, ochiul, toate parcă s-ar fi asemănat cu pânzele semnate de dânsul. Alte informaţii pe care să se poată sprijini alte date nu sunt.
Pictura catapetesmei şi a tablourilor sunt şi azi foarte bune şi vor mai dura multă vreme. Nu au nici un fel de crăpătură sau sărituri şi în afară de tablouri, totu-i pictat pe scândură. Culorile care predomină în aceste tablouri este a cerului auriu, apoi galbenul auriu şi roşu.
Biserica este înzestrată cu toate obiectele de cult. Toate vasele vechi şi veşmintele vechi au fost înlocuite cu altele noi. În interior biserica se prezintă bine, nu are nevoie de reparaţii sau vopsire. Legătura cu raionul Roman se făcea cu autobuzele IRTA, distanţa era de 15 km până la Bozieni şi de acolo pe jos 8 km şi cu autobuzul IRTA Roman-Budeşti, care avea staţie în satul Budeşti. La ora actuală, legătura cu oraşul Roman se face cu autobuze particulare pe ruta Climeşti-Făurei-Budeşti, distanţa fiind de 27 de km.
Biserica parohială din Făurei cu hramul „Sf. Dimitrie” (pe 26 octombrie). Biserica din Făurei este construită în anul 1977 de preotul Nicolau. În comitet erau atunci ctitorii: Balan Gheorghe, Asmarandei Neculai, Gherghel Grigore, Maraş Ion.
Biserica parohială din satul Micşuneşti cu hramul „Intrarea Maicii Domnului în biserică” a fost construită între anii 1477-1488 la Bălţăteşti, pictată de pictorul Arsenie şi mutată la Micşuneşti, unde biserica a ars. În anul 1961 s-a făcut reparaţie capitală.
În toamna anului 2004 s-a construit o nouă biserică, sponsorizată de o localnică, d-na Grigorcea.
Biserica din Tatomireşti, cu hramul „Sf. Neculai” este construită din bârne în anul 1883. În anul 1962 a fost refăcută, iar anul 1985, s-a realizat reparaţia capitală.
Biserica din satul Budeşti serbează hramul la „Naşterea Sfântului Ioan Botezătorul”, când sunt Sânzâienile şi Drăgaica. (24 iunie).
Parohia se află la 24 de km de oraşul Roman şi legătura se face zilnic cu autobuzul particular Cliemşti-Făurei-Budeşti-Roman.
S-a ridicat un monument în cinstea eroilor căzuţi în războaiele din 1918-1945, specificându-se numele eroilor locali:
- Paleu I. Costică
- Coroi I. Gheorghe
- Apostol I. Neculai
- Apostol V. Andrei
- Apostol Gh. Neculai
- Apostol I. Vasile
- Botezatu V. Gheorghe
- Buleu I. Constantin
- Trifan V. Gheorghe
- Miron Gr. Ioan
- Anton V. Gheorghe
- Miron I. Gheorghe
- Dumitru P. Constantin
- Moraru I. Ioan
- Moraru V. Ioan
- Coroi V. Vasile
- Prian Gh. Vasile
- Netu Gh. Ioan
- Rusu Gr. Ioan
- Corcodel Gr. Vasile
- Anton V. Neculai
- Ardeleanu I. Constantin
- Andrieş Gh. Neculai
- Apostol Gr. Gheorghe
- Mircea V. Gheorghe
- Ardeleanu Gh. Vasile
- Busnatu Gh. Constantin
- Neguriţă Gr. Ioan
- Neguriţă I.Ioan
- Mircea V. Gheorghe
- Pandichi N. Neculai
- Corcodel N. Neculai
- Fârtescu Alexandru
- Niostor Gh. Ioan
- Paleu C. Neculai
- Iftinca V. Constantin
- Steluţă I. Gheorghe
- Anisia N. Ioan
- Chirilă V. Vasile
- Lăpuşneanu I. Gheorghe
- Tîrcă I. Neculai
- Iftinca Neculai
- Pandichi Gh. Neculai
- Leonte Neculai